Despre încredere și prietenii
Suntem oameni, ființe sensibile, naive, ființe prea fragile. Avem nevoie de oameni în jurul nostru, de oameni care au încredere în noi, oameni în care vrem, la rândul nostru, să avem încredere. Eu am fost mereu o persoană prea naivă. Am crezut prea mult în prietenii, m-am deschis în fața unor persoane pe care le credeam loiale mie. Uneori, în viață, e mai bine să te detașezi de toți și toate, fără însă a deveni antisocial. E frumos să ai prieteni, să simți că ești acceptat. Să ai oameni în jurul tău e o senzație minunată. Totuși, e greu să găsești persoane de nădejde. Am fost și eu ca tine, am crezut în niște simple vorbe ale celor din jurul meu. M-am deschis în fața lor. Nu după mult timp, auzeam micile secrete peste tot. Erau ale mele, dar erau pe buzele tuturor. Doar ale mele și, totuși, ale întregii lumi. Am încercat să închid ochii, dar n-am putut. Săgeți veninoase mă atacau de peste tot. Vorbele lor mă răneau, mă judecau. Simplele lor priviri mă ucideau. Am înțeles atunci că e mai bine să fiu singură, să nu mai cer sfaturi nimeni; să fiu doar eu cu mine. Am ales cărțile. De altfel, singurele care chiar mă înțelegeau. Mă scăldam în singurătate. Mi se părea atât de frumos. Nimeni care să te judece sau să te rănească. Doar eu și cărțile mele. Nu mai vorbeam cu nimeni, petreceam aproape toată ziua în camera mea, cu nasul în cărțile mele. Mie chiar mi-a plăcut. Ador senzația de singurătate. Mă face să mă simt în siguranță. Nici așa n-a fost bine.De peste tot auzeam un singur lucru: ciudată. La început am încercat să-i ignor, să mă consolez cu gândul că ei nu m-au acceptat. Greșisem întru totul. Da, ei nu m-au acceptat. Dar eu le-am arătat că-mi pasă de insultele și felul în care s-au comportat cu mine. Tot cărțile m-au ajutat să depășesc situația. Am lăsat singurătatea și „am ieșit din nou printre oameni”. La început a fost greu să-i fac să mă înțeleagă. Într-un final am reușit. Unii din oamenii pe care îi îndepărtasem înainte s-au apropiat din nou de mine. Cei cemi-au făcut rău s-au simțit vinovați: au plecat din viața mea. Ce am învățat din asta? Tot ceea ce a trebuit vreodată să știu. Să știu în cine să mă încred. Mă încred în prietenii mei, dar nu mă deschid lor. Nu mai sunt o carte deschisă.
Suntem oameni, ființe sensibile, naive, ființe prea fragile. Avem nevoie de oameni în jurul nostru, de oameni care au încredere în noi, oameni în care vrem, la rândul nostru, să avem încredere. Eu am fost mereu o persoană prea naivă. Am crezut prea mult în prietenii, m-am deschis în fața unor persoane pe care le credeam loiale mie. Uneori, în viață, e mai bine să te detașezi de toți și toate, fără însă a deveni antisocial. E frumos să ai prieteni, să simți că ești acceptat. Să ai oameni în jurul tău e o senzație minunată. Totuși, e greu să găsești persoane de nădejde. Am fost și eu ca tine, am crezut în niște simple vorbe ale celor din jurul meu. M-am deschis în fața lor. Nu după mult timp, auzeam micile secrete peste tot. Erau ale mele, dar erau pe buzele tuturor. Doar ale mele și, totuși, ale întregii lumi. Am încercat să închid ochii, dar n-am putut. Săgeți veninoase mă atacau de peste tot. Vorbele lor mă răneau, mă judecau. Simplele lor priviri mă ucideau. Am înțeles atunci că e mai bine să fiu singură, să nu mai cer sfaturi nimeni; să fiu doar eu cu mine. Am ales cărțile. De altfel, singurele care chiar mă înțelegeau. Mă scăldam în singurătate. Mi se părea atât de frumos. Nimeni care să te judece sau să te rănească. Doar eu și cărțile mele. Nu mai vorbeam cu nimeni, petreceam aproape toată ziua în camera mea, cu nasul în cărțile mele. Mie chiar mi-a plăcut. Ador senzația de singurătate. Mă face să mă simt în siguranță. Nici așa n-a fost bine.De peste tot auzeam un singur lucru: ciudată. La început am încercat să-i ignor, să mă consolez cu gândul că ei nu m-au acceptat. Greșisem întru totul. Da, ei nu m-au acceptat. Dar eu le-am arătat că-mi pasă de insultele și felul în care s-au comportat cu mine. Tot cărțile m-au ajutat să depășesc situația. Am lăsat singurătatea și „am ieșit din nou printre oameni”. La început a fost greu să-i fac să mă înțeleagă. Într-un final am reușit. Unii din oamenii pe care îi îndepărtasem înainte s-au apropiat din nou de mine. Cei cemi-au făcut rău s-au simțit vinovați: au plecat din viața mea. Ce am învățat din asta? Tot ceea ce a trebuit vreodată să știu. Să știu în cine să mă încred. Mă încred în prietenii mei, dar nu mă deschid lor. Nu mai sunt o carte deschisă. 
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu